Deţinut politic. Condamnare pentru infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei. Proba persecuţiilor politice. Perioada de detenţie constituie vechime neîntreruptă în muncă.

Decretul-lege nr. 118/1990, art.1 alin.1 lit.a

Potrivit politicii penale a statului instaurat după 6 martie 1945 şi corespunzător modificării conţinutului valorilor ocrotite, coroborat cu îngrădirile aduse drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi sub aspectul libertăţii de circulaţie, fapta de trecere frauduloasă a frontierei a fost apreciată ca infracţiune având caracter politic, aşa încât instrumentarea acesteia se efectua de către organele securităţii statului, iar competenţa de judecată a fost atribuită instanţelor militare.

În faţa instanţei, trebuie probată efectuarea cercetării penale de către organele speciale ale securităţii, judecarea cauzei de către instanţele militare şi executarea pedepsei într-un penitenciar pentru deţinuţi politici. Având în vedere că reclamantul a făcut dovada executării unei pedepse privative de libertate de 3 ani şi 4 luni aplicate pe motive de ordin politic, considerentele instanţelor sunt contrare concluziei decurgând din probe, hotărârile judecătoreşti criticate fiind vădit netemeinice.

Pe de altă parte, potrivit art.1 alin.1 lit.a din Decretul-lege nr.118/1990, timpul cât o persoană, ulterior datei de 6 martie 1945, a executat o pedeapsă privativă de libertate, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, pentru infracţiuni politice, constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi celorlalte drepturi.

(Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr.14 din 13 ianuarie 2003)

Reclamantul G.M. a chemat în judecată Direcţia Generală de Muncă şi Protecţie Socială Braşov, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună anularea deciziilor nr.414 din 28 octombrie 1999, nr.602 din 24 martie 2000 şi nr.1165 din 17 iunie 2000, precum şi a deciziei de pensionare nr.144221 din 8 iunie 2000 emise de pârâtă, cu consecinţa menţinerii hotărârii nr.264 din 26 iulie 1990 a Comisiei de aplicare a Decretului-lege nr.118/1990.

In motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în 1990, Comisia de aplicare a Decretului-lege nr.118/1990 i-a recunoscut statutul de fost deţinut politic, sens în care a emis decizia nr.264 din 26 iunie 1990.

Ulterior, acest statut a fost revizuit prin decizia nr.414/1999, considerându-se că infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei săvârşită în anul 1959 şi pentru care a fost condamnat în anul 1960, nu are caracter politic.

Contestaţia formulată de reclamant împotriva acestei din urmă decizii a fost respinsă cu aceeaşi motivare.

Curtea de Apel Braşov, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea, reţinându-se că, din actele de la dosar, nu rezultă legătura de cauzalitate dintre infracţiunea săvârşită şi eventuale motive de persecuţie politică.

Impotriva hotărârii primei instanţe, reclamantul a declarat recurs, criticile formulate vizând motivele de modificare prevăzute de art.304 pct.7,8,9 şi 10 din C. proc. civ..

Recursul a fost respins ca nefondat, prin decizia Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, cu motivarea că trecerea frauduloasă a frontierei este o infracţiune de drept comun, incriminată atât de C. pen. anterior cât şi de cel actual şi că persecuţia politică, precum şi executarea pedepsei în regim de deţinut politic, invocate de recurentul-reclamant, nu au fost dovedite.

Impotriva hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, invocând motivul de casare prevăzut de art.330 pct.2 din C. proc. civ.

S-a arătat că infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei, săvârşită de intimatul-reclamant G.M., a fost instrumentată de organele securităţii şi judecată de instanţele militare, care au reţinut că fapta acestuia se încadrează în categoria infracţiunilor contrarevoluţionare.

Pe de altă parte, din declaraţiile martorilor M.GH. şi G.D., rezultă că G.M. era originar dintr-o familie calificată de autorităţile din acel timp ca fiind de reacţionari, iar fratele acestuia a fost condamnat politic şi trimis la canal.

Totodată, aceiaşi martori au arătat că petentul a desfăşurat o activitate de propagandă, contrară regimului comunist, precum şi că, împreună cu alţi prieteni, a luat hotărârea să părăsească fraudulos ţara, pentru a se sustrage represiunilor din partea regimului.

Ca atare, în raport de aceste dovezi, rezultă că G.M. a fost condamnat în realitate pentru săvârşirea unei fapte având caracter politic.

In concluzie, considerând că hotărârile judecătoreşti au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, fiind totodată şi vădit netemeinice, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătoreşti atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii reclamantului.

Recursul în anulare este fondat.

Prin sentinţa penală nr.25 din 4 februarie 1960, Tribunalul Militar Timişoara l-a condamnat, printre alţii, pe G.M. la 5 ani închisoare corecţională şi confiscarea în întregime a averii pentru tentativă la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzută de art.267 alin.4 din C. pen. (anterior).

S-a reţinut că la data de 8 octombrie 1959 G.M., împreună cu inculpatul M.N. au intenţionat să treacă fraudulos frontiera în Iugoslavia, prin punctul Jimbolia, însă nu au putut pune în aplicare planul, întrucât au fost descoperiţi de organele de stat.

Tribunalul Militar al Regiunii III Militare Cluj, prin decizia penală nr.175 din 25 februarie 1960, a respins recursul declarat de G.M. împotriva hotărârii primei instanţe.

Instanţa de control judiciar a reţinut că instanţa de fond a ţinut cont de periculozitatea pe care o prezintă infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei pentru statul democrat-popular, precum şi de periculozitatea pe care o prezintă persoana inculpaţilor care, deşi aveau o situaţie bună, ambii având serviciu, au dorit să plece în mod fraudulos în Iugoslavia şi de acolo, mai departe, în ţările capitaliste.

S-a mai reţinut că apărarea inculpatului G.M. privitoare la minoritatea acestuia, nu-i poate uşura situaţia, întrucât fapta pe care a comis-o se încadrează în categoria infracţiunilor contrarevoluţionare şi că, pe de altă parte, el a lucrat cu discernământ deplin.

Prin decizia nr.14 din 15 februarie 1963, Tribunalul Suprem, Colegiul Militar, a admis recursul în supraveghere declarat de procurorul general împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, pe care le-a casat numai cu privire la pedepse, reducând pedeapsa aplicată inculpatului G.M. de la 5 ani închisoare corecţională la 3 ani şi 4 luni închisoare corecţională.

Din biletul de eliberare nr.1197/1963, rezultă că executarea pedepsei aplicate acestuia a avut loc în cadrul Formaţiunii 0319 Giurgieni.

Din declaraţiile martorilor M.GH. şi G.D. rezultă că intimatul-reclamant G.M. făcea parte dintr-o familie calificată de autorităţi ca fiind de reacţionari, precum şi că fratele tatălui acestuia fusese condamnat politic şi trimis la Canal.

Totodată, din aceleaşi declaraţii rezultă că intimatul-reclamant G.M. a refuzat înscrierea în UTC, că făcea propagandă împotriva regimului comunist şi că, dându-şi seama că este supravegheat de Securitate, a hotărât să se refugieze în Occident.

Pe de altă parte, din actele dosarului nu rezultă că tentativa de trecere frauduloasă a frontierei a fost urmarea sustragerii reclamantului de la urmărirea penală sau de la executarea unei pedepse aplicate pentru o altă infracţiune, de drept comun.

In raport de aceste împrejurări, cu referire la cererea reclamantului G.M., instanţele aveau a examina şi a aprecia dacă, în realitate, acesta a făcut sau nu dovada condamnării pentru săvârşirea unei infracţiuni cu caracter politic şi executării unei pedepse privative de libertate pentru o astfel de faptă şi, pe cale de consecinţă, dovada încadrării în categoria persoanelor prevăzute de art.1 lit.a din Decretul-lege nr.118/1990.

Or, calificarea faptei săvârşită de reclamant ca făcând parte din categoria infracţiunilor cu caracter politic, este făcută de înseşi instanţa de control judiciar, Tribunalul Militar al Regiunii III Militar Cluj, prin decizia penală nr.175 din 25 februarie 1960.

Este adevărat că, aşa cum a reţinut în recurs instanţa de contencios administrativ, trecerea frauduloasă a frontierei a fost incriminată ca infracţiune de drept comun prin art.267 din C. pen. din 1936, iar pedeapsa aplicată corespunde pedepsei principale reglementate, conform art.23 alin.1 pct.1 din acelaşi cod, pentru delicte în materie de drept comun.

Insă, potrivit politicii penale a statului instaurat după 6 martie 1945 şi corespunzător modificării conţinutului valorilor ocrotite, coroborat cu îngrădirile aduse drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi sub aspectul libertăţii de circulaţie, fapta de trecere frauduloasă a frontierei a fost apreciată ca infracţiune având caracter politic, aşa încât instrumentarea acesteia se efectua de către organele securităţii statului, iar competenţa de judecată a fost atribuită instanţelor militare.

Astfel, în cauză, reclamantul a dovedit că în 1959 a încercat să părăsească ţara prin trecerea frauduloasă a frontierei, că această încercare a reprezentat o modalitate de a se sustrage urmăririi organelor de securitate şi unei inerente condamnări politice.

Totodată, s-a probat efectuarea cercetării penale de către organele speciale ale securităţii, judecarea cauzei de către instanţele militare şi executarea pedepsei într-un penitenciar pentru deţinuţi politici.

Ca atare, reclamantul a făcut dovada executării unei pedepse privative de libertate de 3 ani şi 4 luni aplicate pe motive de ordin politic. In consecinţă, considerentele instanţelor fiind contrare concluziei decurgând din probe, hotărârile judecătoreşti criticate apar ca fiind vădit netemeinice.

Pe de altă parte, potrivit art.1 alin.1 lit.a din Decretul-lege nr.118/1990, timpul cât o persoană, ulterior datei de 6 martie 1945, a executat o pedeapsă privativă de libertate, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, pentru infracţiuni politice, constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi celorlalte drepturi.

Or, nedând eficienţă acestei norme imperative, în raport de situaţia de fapt precizată, hotărârile judecătoreşti au fost pronunţate şi cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.

Aşadar, în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art.330 pct.2 din C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare.

In consecinţă, Curtea a admis recursul în anulare, a casat hotărârile criticate şi, pe fond, a admis cererea reclamantului G.M., constatându-se că acesta are calitatea de fost deţinut politic, fiind privat de libertate, considerându-se că are vechime în muncă neîntreruptă în aceeaşi unitate.

Sursa : jurisprudenta Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
________
Pentru consultanta pe teme asemanatoare celor prezentate in aceasta speta sau asupra oricarui alt aspect juridic, va rugam contactati Cabinetul de Avocatura la:
office@legalcom.ro